«Nay, we had something worse against you: we used to think you the most impracticable people on the earth, for you were said to preach what you never practiced.»

OKAKURA KAKUZO The Book of Tea (1906)

 

«Nous, qui nous croyons liés à une finitude qui n’appartient qu’à nous et qui nous ouvre, par les connaître, la vérité du monde,  ne faut-il pas nous rappeler que nous sommes attachés sur le dos d’un tigre?»

MICHEL FOUCAULT  Les mots et les choses

 

 

 

Mai întâi, câteva întrebări...                       

 

    Ne-am obișnuit cu plăcerea de a crede că putem să proiectăm și să programăm orice: vieți, relații, joburi, țări, ființe umane și inclusiv spațiile în care toate aceste proiecte și programe urmează să se desfășoare. Dar dincolo de acest dans tensionat al continuei proiectări și programări, mai știm oare cum ne proiectează și ne programează spațiul pe noi? Dincolo de concentrarea pe gândire abstractă, senzații vizuale, productivitate și eficiență, mai știm sau mai dăm importanță, fiecare dintre noi, reacțiilor interioare fine, emoțiilor, gândurilor, micro-tensiunilor sau relaxărilor musculare, provocate de modificarea unui unghi, sau a unei culori, sau forme, sau texturi, sau al trecerii de la liniște la sunet? Mai avem timp, în fuga nebună a proiectării și programării, pentru această poetică de zi cu zi a dansului nostru cu realitatea? Cum ar arăta o societate în care oamenii ar fi emoționați de unduirea unei elipse sau de aerul vesel sau trist al unei linii oblice? Ce diferențe sunt între mișcarea în linii drepte și mișcarea pe traseul unui pattern din natură, de obicei curb sau spiralat; când obosim mai repede, când avem mai multă forță și când ne frângem mai ușor?  Cum e să-ți trăiești spațiul ca pe o partitură de emoții sau ca pe un vis care te provoacă în continuu să-ți schimbi obișnuințele de deplasare și percepție? Cum e spațiul meu personal cu zonele lui vitale de protecție, creștere, închidere-deschidere?  Cum e spațiul tău personal? Și cât de armonios sau de disonant se raportează un anume spațiu public la spațiile private? În perspectiva unui secol care va fi ecologist sau nu va fi deloc, cum am putea să evităm construirea unor spații/risipă, spații cu care nimeni nu vrea să interacționeze sau, cum spunea cineva despre urbanismul modern, cum putem să evităm crearea unor „enorme naturi moarte arhitecturale”?  Spațiul viu e asemenea unui spațiu gândit și proiectat, cu prospețime, de niște copii, în urma unui tir nesfârșit de întrebări.

    Dacă ne gândim că arhitecții creează scenografia atât a vieților noastre private cât și publice, atunci raportul dintre spațiul viu, artele performative și arhitectură intră într-o lumină fertilă și interesantă. Mă refer la scenografie ca și cadru/instalație care generează anumite comportamente  prin ritmul și tempoul traseelor pe verticală sau orizontală, efectele deschiderilor și închiderilor asupra confortului emoțional și inteligenței locuitorilor sau prin relațiile de putere sau din contră, de colaborare, pe care le generează ș.a.m.d.. Artele performative contemporane, cele care nu se rezumă la superficialitate și decorațiuni cu oameni și alte obiecte, au în general un element de cercetare a comportamentului uman în anumite contexte relaționale. Este vorba de contexte relaționale vii, concrete, practice, relații pe viu, nu doar relații care se petrec în mintea noastră: de pildă relația unui om cu o culoare ca în cazul albastrului lui Yves Klein, sau cu o stare de liniște - John Cage 4`33, sau cu posibilitatea de a-ți stabili singur lungimea propriilor respirații (aleatorismul fin constrâns al lui Witold Lutoslawski) sau cu gradul de neliniște al unei linii oblice în funcție de distanța ei față de sol, sau cu imposibitatea de a alege liber etc. Aceste jocuri și experimente performative sunt aparent minore. Însă toate aceste mici detalii, mici ingrediente și dozaje fine pot duce la înțelegerea, inclusiv fizică, practică, a relației care se stabilește între oameni și multiplicitatea de mici variabile care îi înconjoară. Iar în ce-i privește pe arhitecți, pot face diferența între a fi conștient sau a nu fi conștient de modul cum va comunica opera arhitecturală sau urbanistică cu viitorii ei locuitori. În fond exact aceste mici detalii fac diferența dintre un spațiu viu, cu care și în care oricine dorește să trăiască și un spațiu mort, acele „enorme naturi moarte arhitecturale” de care vorbeam mai sus; diferența dintre a crea arhitecturi sabotate de propriul viitor, pe care oamenii le ignoră sau chiar le evită și a crea spații iubite, care se integrează organic, armonios în propriul viitor.  

Așadar aceste pagini sunt o invitație de a-i permite propriei gândiri să părăsească spațiile reducționist - abstracte,  pe care le modelăm, izolați de lume, în mintea noastră, la birou, și de a evada într-o călătorie prin geografiile conceptuale și emoționale și prin contextele relaționale  ale spațiului viu.  Totul din dorința, pe de o parte, de-a lărgi în direcții imprevizibile aria de posibilități și sursele de inspirație aflate la dispoziția creativității arhitecților. Iar pe de altă parte de a modula interpretarea acestei arii imense de posibilități creative, la partitura realului concret, într-un mod cât mai precis, mai interesant și mai viu, punând-o într-un dialog fertil cu situl, cu locuitorii, cu viața personală, socială și politică a acestora și cu răspunsul precis la câteva întrebări practice: în ce ritm se va respira, care va fi poziția umerilor sau a coloanei vertebrale, culoarea afectivă și dispoziția mentală, în spațiile pe care le construim pe post de rame/cadre/instalații ale vieților publice sau private ale clienților noștri? Ce emoții, gânduri, intenții, trasee personale, ce vieți sociale și ce sisteme politice cresc în spațiile create de noi? Dincolo de asigurarea unui aspect vizual interesant, cum vor fi trăite spațiile noastre de locuitorii lor, cu toate cele „șapte simțuri” cum spunea Juhani Pallasmaa în An Architecture Of  The Seven Senses? Și finalmente, cireașa de pe acest tort de întrebări și miza principală a acestei cărți:

 

Cum putem construi cât mai multe spații publice care să le provoace locuitorilor lor reflexe de cooperare și de gândire liberă, creativă? Cum ar arăta o asemenea societate, comparativ cu societatea noastră bazată mai degrabă pe competiție, rutină și obediență? 

 

   Pentru că lumea își răstoarnă din nou într-un elan autodistructiv, ca de atâtea alte ori, valorile vitale,  fiind atrasă de un reducționism inept, până la anihilarea vieții inteligente (a oamenilor, copacilor și animalelor deopotrivă), cum am putea crea arhitecturi ale colaborării, ale stimulării creativității personale și colective? Cum am putea integra viețile noastre publice în geometrii sociale ale respectului pentru diversitate, vindecând astfel nedreptatea socială și obtuzitatea care, spre nefericirea noastră, s-au cronicizat?  S-au cronicizat, după cum vom discuta în prima parte, inclusiv datorită arhitecturii și a relației nu tocmai onorabile a arhitecturii și urbanismului cu marii potentați politici sau economici ai societăților noastre.

   Vom analiza, în acest sens, în prima parte a cărții, modul în care se articulează gândirea modernistă. Exercițiile non-moderniste presupun în primul rând  înțelegerea și apoi părăsirea patternului de gândire modernist. Este ceea ce vom face în prima parte a acestei cărți printr-o vizitare  a „lumii moderne”,  așa cum apare ea în proiectul cartezian și în programele urbanistice ale unor arhitecți moderniști. 

   Totul pentru a înțelege cum a fost posibil ca, decolând din niște premise ale luptei pentru egalitate și dreptate socială să se aterizeze în favorizarea unor regimuri totalitare sau în crearea unor însemne arhitecturale ale puterii și privilegiilor marilor potențați ai economiei mondiale. Aceste rânduri se referă exclusiv la  proiectele urbanistice ale modernismului arhitectural și ne vom concentra mai ales pe textele şi proiectele urbanistice ale lui Le Corbusier. Le Corbusier este în mod cert figura cea mai reprezentativă, datorită faptului că a insistat mai clar şi mai tenace decât ceilalţi asupra principiilor pe care se consolidează programul urbanistic modern, pe care de altfel le-a și exprimat într-o bibliografie stufoasă. Avem toată admirația și reverența față de proiectele de vile individuale, de exemplu, ale lui Le Corbusier sau pentru alte lucrări ale tuturor celorlalți pomeniți în rândurile de față. Însă nu despre ele va fi vorba aici. Ci exclusiv despre proiectele urbanistice. Ne vom referi uneori și la Gropius şi Mies van der Rohe, deci la Bauhaus şi International Style, la constructivismul rus, adică la urbanismul modern în varianta lui raţionalistă, potrivit lui Bruno Zevi sau progresistă pentru Françoise Choay. Oraşele Raţiunii, cum ne place să le spunem, au fost profetizate în cor şi ideal ar fi să nu uităm nici voce a acestuia. După cum remarca Françoise Choay, se poate vorbi de un acelaşi model (potrivit autoarei un model progresist) din care s-au născut viziunile oraşelor viitorului proferate de aceste şcoli (Bauhaus) sau mişcări (Der Stijl, constructivismul) sau figuri aproape solitare (Le Corbusier): „În pofida situaţiilor economice şi politice diferite, o imagine asemănătoare a oraşului viitor se degajă din cercetările întreprinse, aproape simultan, în Ţările de Jos în jurul lui J. P. Oud, G. Rietveld şi C. Van Eesteren, în Germania, în jurul şcolii Bauhaus a lui Gropius, În Rusia în jurul constructiviştilor, în Franţa în jurul lui A. Ozenfant şi Le Corbusier.”

    Vom dori să înțelegem, prin acest ocol prin orașele profetizate în cor de către moderniști, motivul pentru care de prea multe ori în societățile noastre occidentale, elanurile teoretice ajung să nu aibă nici o legătură sau să fie chiar contrazise de rezultatele practice: „for you were said to preach what you never practiced”. A pune „cuvântul” și nu gândirea corectă,  la baza oricărei realități, conduce deseori la gimnastici sociale și politice de o ipocrizie și de o atrocitate inumane, în care, în numele Egalității construim monștri de inegalitate. În numele Libertății ne cățărăm pe un morman imens de națiuni și civilizații transformate în sclave ale ideilor noastre de libertate. În numele Prosperității ținem captivi într-o mizerie inimaginabilă nenumărați oameni de pe planetă. În numele unor idei mari și cuvinte frumoase construim realități de coșmar. Stat rosa pristina nomine, nomine nuda tenemus.

   Așadar, înainte de orice exerciții de gândire non-modernistă ne vom plimba prin lumea modernă, prin lumea nouă a spiritului nou, după cum o numea Le Corbusier în revista ce poartă acest nume. Cum arată această lume nouă și orașele construite în acest esprit nouveau? Care sunt regulile care o guvernează şi credinţele care îi stau drept piatră de temelie? Cum sunt străzile pe care locuitorii ei le străbat şi clădirile în care își petrec timpul, cum e societatea care o populează şi regimul politic sub care se află? Totul pentru a ști ce premise să evităm dacă vom dori să ajungem la alte concluzii.

   Arhitectura este o artă a duratelor lungi. Trebuie să fim extrem de atenți la toate ingredientele logice ale input-ului nostru și la tot ce am fi tentați să omitem din trăsăturile sitului sau ale locuitorilor. Așa cum vom explica puțin mai jos, clarificările conceptuale și înrădăcinarea în cât mai multe contexte relaționale sunt două elemente esențiale. Arhitectura este o artă a duratelor lungi și inevitabil, mai devreme sau mai târziu, vor răsări dintr-un proiect arhitectural toate semințele care au fost puse în el. Iar unele semințe pot să saboteze întregul demers inițial. La fel cum din urbanismul modern egalitarist au răsărit, culmea, privilegiile celor mai egali decât ceilalți: „Printr-o ironie a sorţii,  ideile şi tehnicile arhitecţilor care îşi considerau munca drept o contribuţie la uriaşa transformare socială, în spiritul raţionalismului şi egalitarismului, au fost folosite pentru a preamări puterea băncilor, companiilor aeriene şi companiilor multinaţionale.” Când decolăm dintr-o contradicție dintre cuvânt și faptă, aterizăm inevitabil tot într-o contradicție dintre cuvânt și faptă. Cuvinte precum egalitate și dreptate socială s-au transformat în fapt pentru International Style şi zgârie-norii lui Mies van der Rohe precum Seagram Building realizat în colaborare cu Philip Johnson, în însemne ale puterii celor privilegiați, în favoruri aduse puterii capitaliste. Tot așa cum aceleași cuvinte, egalitate și dreptate socială au reușit să ajute dictaturile comuniste în elanul de uniformizare și reducere a tuturor la același standard al omului nou, într-o politică a puilor de găină pe bandă, cu eliminarea inevitabilă a celor neconformi. Om nou crescut în uriașe crescătorii umane  construite potrivit celui mai mic numitor comun dintre constructivismul rus, minimumul vital teoretizat de Gropius în orizontul socialismului și unitatea de locuire, îndatorată tot minimalului devenit standard şi reprodusă halucinant în La ville de trois millios d’habitants al lui Le Corbusier. E drept, minimumul vital și minimalul în est au fost ceva mai minime decât în unitatea de locuire din Marsilia, însă gândirea care l-a produs, este, așa cum vom vedea, aceeași. Deși a început cu cuvinte precum egalitate și dreptate socială, modernismul urbanistic a reușit să servească interesele ambelor tipuri de putere, fără mari dificultăţi de adaptare: „Le minimum vital qui, dans son sens strict, pourrait signifier une prudence de la société capitaliste pour affronter avec la moindre dépense le problème de l’habitation populaire est au contraire, la condition morale de base pour une société collectiviste.” Această consecinţă politică a programului modernist, este cumva o întâmplare, „o ironie a sorţii”? Sau putem vorbi despre un libido dominandi deja înscris în structura adâncă, „deep structure” după o formulă preluată din gramatica generativă, a sintaxei pe care programul urbanistic modern se articulează? Nu se înrudeşte el prin această furie a ordonării, proiectării şi programării până la nivel „microscopic”, până la „celula de locuit”, prin această dorință a uniformizării și standardizării, prin această fetişizare a programului cum o numea Lefebvre, nu se înrudește cu visul cel mai intens al unei puteri totalitare? Asistăm, prin aproprierea  de către regimurile totalitare comuniste a politicii urbanistice prevăzută de constructiviști sau de Le Corbusier sau Gropius, la un simplu accident istoric involuntar sau mai degrabă, după cum spunea Augustin Ioan, avem de-a face cu o relaţie de consangvinitate între totalitarism şi modernism: „trebuie să ne concentrăm atenţia asupra unei alte solidarităţi: cea dintre totalitarism şi avangarda istorică şi modernism. Arhitectura şi urbanismul în Europa de est după război sunt expresia acestei relaţii de consangvinitate.”

   Sunt trei teme pe care vom construi totul și tot atâtea instrumente pe care dorim, prin această carte atelier, să le punem la dispoziția arhitecților, instrumente cu care să poată să construiască proiecte urbanistice ale sincerității și gândirii în perspectivă, cu o arhitectură a responsabilității și maturității, cu o geometrie a iubirii și respectului pentru viață. Totul din dorința de a ne muta într-o altă geografie mentală decât cea a modernismului și de a pune, la baza faptelor noastre, nu Cuvintele, nu retorici goale, ci o gândire limpede precum cristalul, o gândire coerentă, curățată de contradicții și cu premise urmărite complex, contextual, în perspectivă, ca niște fractali cu mai multe variabile, până în ultimele concluzii practice. Particula NON din titlu, nu are nici sensul de ANTI nici sensul de POST, nici sensul de ANTE, ci așa cum vom vedea la finalul primei părți, particula NON numește o altă clasă logică, o altă planetă cu alte peisaje și cu complet alte abordări.

Aceste trei teme / instrumente sunt:

1. Claritatea conceptuală pentru a ajunge la ingredientele logice strict necesare unei arhitecturi a sincerității și gândirii în perspectivă. O gândire corectă conduce la acțiuni corecte. O gândire corectă înseamnă decelarea cu maximă claritate a consecințelor premiselor de la care pornim și a tuturor perspectivelor, până în ultimele lor articulații și dinamici (personale, sociale și politice) și până la cea mai fină prindere în țesătura realului. Sinceritatea nu e nicicând autocontradictorie. Vom mărșălui sub bannerul clarității conceptuale chiar cu riscul de a face un ocol, aparent steril, prin jocuri logice, teorii filozofice și urbanistice, capcane retorice. Un ocol pentru a ne vindeca de contradicții, a scăpa de riscul ipocriziei, a câștiga libertatea de a fi sinceri, o libertate a sincerității cu care, în comparație cu majoritatea oamenilor, toate regnurile animal, vegetal și micotic sunt mult mai bine familiarizate.

Așa cum vom vedea în prima parte a cărții, cea dedicată Orașelor Rațiunii, gândirea contradictorie și retoricile desprinse de realitate, acele „ idei scheletice ale unei gândiri abstracte și izolate de lume”, nu duc la nimic bun sau duc la modernism.

2. Atenția la contextele relaționale! Pentru o arhitectură a responsabilității și maturității!  În 1990 un grup de neurofiziologi au plasat niște electrozi pe anumite zone cerebrale a doi subiecți. Unul performa o anumită acțiune. Celălalt era simplu spectator. În mod surprinzător, zonele cerebrale implicate în realizarea acelei acțiuni se activau și la spectatorul pasiv, ca și cum ar fi acționat și el, ca și cum ar fi fost oglinda cerebrală a creierului celuilalt. Așa au fost descoperiți mirror neurons, un tip de neuroni vizualo-spațiali, neexcluzând însă implicarea tuturor cele șapte simțuri inclusiv cel tactil sau auditiv, ca în textele splendide despre arhitectură ale lui Juhani Pallasmaa. Experimente precum efectul bouba-kiki

SPAȚIUL VIU

 Exerciții non-moderniste pentru arhitecți // Carte atelier

 

 

ale lui Vilayanur Ramachandran, despre abstractizarea trans-modală tocmai la implicarea celor șapte simțuri în înțelegerea unor figuri spațiale (respectiv bouba și kiki) se referă. Li se mai spune neuroni ai empatiei sau „neuroni Ghandi”, cum îi numește tot Vilayanur Ramachandran, neuroni fără de care nu doar artele performative ci și arhitectura sau orice alt comportament complex, inclusiv meseriile de orice fel sau limbajul și orice formă de comunicare, toată cultura și civilizația umană ar fi fost imposibile. Autismul de pildă este cauzat inclusiv de inactivitatea neuronilor oglindă. Descoperirea neuronilor oglindă este considerată ca fiind una dintre cele mai importante descoperiri ale neuroștiințelor din ultimele decenii. Implicațiile pentru teoriile cognitive sunt enorme și fac subiectul unor nenumărate cercetări și experimente întreprinse din 1990 și până astăzi.

   Datorită acestor neuroni, oamenii pot să construiască modele ale gândurilor și intențiilor celorlalți, reușind inclusiv să le anticipeze.

   Prin atenția acordată contextelor relaționale, această a doua temă/instrument a cărții noastre, vom face tot posibilul să finisăm neuronii oglindă, să-i facem cât mai receptivi. În fond în asta constă relevanța unei întâlniri între artele performative și arhitectură: de a face propriile experimente miror neurons călătorind prin SPAțiul viu pentru a înțelege din creier și până în mușchi (inclusiv cel al inimii), cum ne modelează spațiul cu fiecare din ingredientele lui. Când spunem spațiu viu  ne referim tocmai la spațiul și elementele spațiale performative care creează reacții, comportamente, emoții, spațiul trăit, experimentat, empiric, trecut prin neuronii oglindă. De pildă una dintre cele mai simple definiții ale teatrului îi aparține lui Peter Brook și deși scrisă în 1968 seamănă foarte tare cu o descriere a experimentului mirror-neurons în care un subiect privește cum celălalt face o acțiune. Pentru a începe un acțiune teatrală,  doar atât e suficient: ”I can take any empty space and call it a bare stage. A man walks across this empty space whilst someone else is watching him, and this is all is for an act of theatre to be engaged.”

   Printr-o serie de exerciții folosite în artele performative contemporane vom degusta/experimenta/călători prin spațiul viu, cu sfera lui senzorială, mentală, emoțională de spații gândite, spații visate, spații trăite, spații partener, spații ale logicii modale, spații ludice, spații publice și geometrii ale puterii, spații colaborative și spații ale autorității și obedienței, spații personale cu zonele lor vitale de protecție, creștere, închidere-deschidere, spații ale îmbrățișării și spații ale respingerii, vom degusta diferențele dintre mișcarea în linii drepte și mișcarea pe traseul unui pattern din natură, de obicei curb  sau spiralat. O călătorie complexă care să își dezvolte fractalii chiar și după lectura ultimului cuvânt al acestei cărți, în viețile fiecăruia dintre noi, ca o invitație continuă de a învăța cât mai bine limbajul simplu prin care culorile, unghiurile, geometria, structura, ritmul, măsura, anumite calități ale materialelor și texturilor comunică cu noi, provocându-ne anumite reacții. Adică limbajul simplu prin care întreaga lume comunică cu noi.

   Artele performative contemporane înseamnă aici în special teatrele laborator, anumite experimente din dansul contemporan și performance art precum și arhitecturile sonore, experimentele de creare de structuri mentale sensibile din muzica contemporană.   

    Nu ai cum să modelezi ”responsabil” spații pentru alții, câtă vreme nu ai în vedere, dincolo de plăcerea vizuală, felul cum vor fi „modelați” de către aceste spații cei care le vor locui. Vom încerca astfel să trecem dincolo de spațiile pachet, spații cu aspect vizual atrăgător, ca niște ambalaje din rafturile supermarketurilor. Ce e dincolo de aspectul atrăgător al ambalajului, în pachetul respectiv, câte plăceri sau neplăceri se ascund dincolo de plăcerea vizuală? Responsabilitatea înseamnă conștientizarea cât mai multor coordonate și variabile, un demers similar de pildă cu acela al echipei unui birou de arhitectură celebru, precum Snohetta, unei atenții și integrări în propriile proiecte a unor informații care pot fi minuscule, dar care pot face diferența între crearea unor spații iubite și crearea unor spații ignorate sau chiar detestate. Detalii minuscule precum relația cu tensiunea sau relaxarea din umerii unui client în preajma propriului soț sau soții sau până la relația cu sclipirea de entuziasm din privirile unui antreprenor care dorește un spațiu de birouri stimulativ pentru gândirea creativă a angajaților. Sau cu micromișcările generate de un anume unghi sau configurație geometrică, cum mă face să respir o anumită nuanță de albastru sau de gri, ce tip de respirație prefer și în funcție de asta ce opțiuni arhitecturale am? Kiki sau bouba cum ar fi întrebat Vilayanur Ramachandran în experimentul lui despre abstractizarea trans-modală.

   Realitatea este infinit de complexă.  A evita să-i acorzi cea mai mare atenție și a lăsa la o parte o coordonată sau o variabilă importante, riscă să ducă la sabotarea întregului demers (cazul Chandigarh sau ca un alt exemplu de omisiune tragică a unei variabile importante, povestea din primul episod al filmului Decalogul al lui Krzysztof Kieslowski).

  Retoricile sterile și gândirea reducționistă nu duc la nimic bun sau duc la modernism.

3. Inteligența cooperării! Pentru o arhitectură a iubirii și respectului pentru viață! Non-modernismul nu este doar o altă planetă mentală cu alte peisaje și abordări, ci descrie și o nouă paradigmă, aceea a cooperării și inteligenței de grup. E o nouă paradigmă (inclusiv teoriile mirror-neurons fac parte din ea) despre care se vorbește din ce în ce mai mult în psihosociologie, științele vieții, științele cognitive, medicină, inclusiv în fizică, de la cosmologie la mecanica cuantică. Se vorbește despre structura logică sau geometrică, despre osatura ce susține multiplicitatea de forme posibile și se susține că dincolo de diversitatea aproape imposibil de cuprins a formelor, spațiul viu se mișcă potrivit unui pattern colaborativ (de exemplu 6 steps theory și multe altele despre care vom vorbi în cea de-a treia parte). Despre acest nivel de experimentare a mării din adâncuri într-un mod colaborativ vom vorbi la final.  

   Oamenii vin pe o tablă de joc apărută cu mult înaintea nașterii lor „nous sommes attachés sur le dos d’un tigre”, cum spunea Michel Foucault preluând o comparație splendidă de-a lui Nietzsche. Oamenii intră într-o lume la creația căreia nu au contribuit cu nimic. Cu reguli de generare a tot ceea ce vedem, care le preexistă. Ne adaptăm noi oamenii, la regulile de pe tabla de joc sau nu, asta e întrebarea?  Ne adaptăm sau încălcăm regulile, inclusiv cu riscul de a fi eliminați din joc fără să fi înțeles nimic din toată splendoarea în care ni s-a permis să trăim o vreme. Spațiul viu este exact această tablă de joc.

   În a treia parte vom decoloniza imaginarul, retrasând granița dintre categoriile posibilului și imposibilului din logica modală, în lumina unor noi experimente ale acestei noi paradigme colaborative non-moderniste. Vom propune și câteva exerciții preluate din tehnicile de improvizație teatrală sau din aleatorismul muzical. Totul pentru a ajunge la o arhitectură a cooperării și creativității pentru răspunde concret și transdisciplinar la întrebarea de bază: Cum am putea să creem spații vii care să le provoace locuitorilor lor reflexe de cooperare și de gândire creativă?

    Evident că ne dorim cât mai multe răspunsuri practice care să contrazică, sentința lui Okakura Kakuzo pe care am ales-o ca motto al acestei cărți, dorindu-ne desigur, să nu ni se aplice și nouă!

 

...... un mic aperitiv din paradigma non-modernistă a cooperării........

 

     Există o poveste fascinantă legată de cooperare. Acum câțiva ani un grup de cercetători a măsurat, folosindu-se de teoria fractalilor, fiecare ramură a unui copac ales la întâmplare într-o pădure, cu ramuri vii, cu ramuri uscate, cu tot. Apoi cercetătorii au suprapus această hartă a creșterii copacului peste harta creșterii pădurii din care făcea parte și au observat că cele două sunt identice. Ambele trasau același desen al ocupării spațiului vital propriu, în același ritm. Dansul copacului și dansul pădurii cu lumina, ploaia, vântul au lăsat urme spațiale, arhitecturi identice. Ca și cum diversitatea vocilor individuale ar fi intrat într-un acord complex (aparent aleatoriu dar structural identic) al unei compoziții corale polifonice care, dincolo de păstrarea trăsăturilor specifice fiecărei individualități, crește și descrește, accelerează sau încetinește, are impulsuri de mișcare sau stagnare, în același ritm, la unison.  Oarecum similar improvizațiilor jazzistice și tuturor grupurilor muzicale fără dirijor, în care fiecare instrumentist reușește să se exprime individual pe deplin creând în același timp împreună cu ceilalți o muzicalitate comună, mult mai complexă uneori decât orice creație cu o singură semnătură.

     În ultimii ani se ridică din ce în ce mai multe voci care susțin faptul că absolut nimic durabil, nici în lumea antropică nici în cea non-antropică, nu s-ar fi putut crea fără cooperare și că ar fi timpul să se înceapă o cercetare transdisciplinară a cooperării, care să reunească de la modele matematice ale jocului și probabilității până la teorii ale vieții, teorii cognitive, psihosociologie, politologie, estetică, teorii educaționale. Inclusiv în arhitectură, o abordare precum Snøhetta este tipică acestei noi paradigme de gândire și de acțiune axate pe cooperare și pe atenția acordată contextelor relaționale. Este vorba de o cercetare transdisciplinară care să conducă, la fel ca în cazul hărților copacului și pădurii, la o hartă a cooperării care să descrie lumea într-un mod mai complex, mai non-liniar, decât povestea aceea pe care o auzim de secole, a vieții ca luptă pentru supraviețuire și pentru impunerea autorității, o poveste în care măsura succesului este dată exclusiv de dominarea și de suprimarea competitorilor și în care învingătorii impun, printr-un fel de cauzalitate liniară, mecanică, modelul de urmat de către cei pe care i-au învins. Diversitatea și complexitatea lumii nu se pot explica în acest mod, la fel cum analiza luptei „pentru supraviețuire” a unor valuri și „înghițirea” de către valurile mai mari a valurilor mai mici, nu oferă un model explicativ valabil pentru dinamica unui întreg ocean sau a tuturor apelor de pe planetă.

   Această cercetare transdisciplinară a cooperării e un punct de cotitură spre o nouă paradigmă în care măsura succesului pare să fie  dată de dezvoltarea liberă a unor rețele de interdependențe complexe, rețele în care fiecare individ autonom, relaționează în mod liber consimțit cu cine dorește, atât pentru a obține informații cât și pentru a acționa.  O paradigmă a cooperării și a inteligenței de grup („group mind” în improvizația teatrală a lui Del Close), ce surclasează (la fel ca în exercițiile de improvizație ale lui Del Close) inteligențele individuale.

 

 

 

 

Partea I

City Break în Orașele Rațiunii. De la proiectul cartezian la programul urbanistic modern

 

 

 

    Așadar înainte de a începe călătoriile prin spațiul viu și exercițiile de gândire non-modernistă,  vă invit  într-un city break prin Orașele Rațiunii, orașele lumii moderne, avându-i drept ghizi pe René Descartes și pe câțiva reprezentanți ai modernismului urbanistic, îndeosebi Le Corbusier.  Atât Descartes cât și Le Corbusier, sunt recunoscuți drept autorii majori ai proiectului și programului lumii moderne și posibili poli temporali ai acesteia. Poli temporali întrucât în conştiinţa majorităţii Descartes figurează ca incipit al epocii moderne,  iar epoca modernă, prin delegatul ei cu cel mai mare impact social şi anume arhitectura, s-ar fi  încheiat, potrivit lui Charles Jencks,  în „15 iulie 1972, la ora 3,32 p.m.”,  când

 

„zona de locuinţe de la Pruitt-Igoe, St. Louis, (o versiune premiată a „maşinii de locuire modernă” a lui Le Corbusier), a fost dinamitată datorită faptului că devenise un mediu de nelocuit pentru persoanele cu venituri mici pe care le adăpostise.”

 

     Vom urmări articulațiile paradoxului modernității, un paradox în care, premisele construirii unui viitor fericit pentru toți oamenii, din respect pentru dreptul tuturor la o viaţă eliberată de nevoi, au dus, finalmente, la o asemenea tristă etichetă: „mediu de nelocuit”.

.

.

.

.

.

.

.

ADRIANA CHIRUTA