Deși îmi voi petrece restul vieții în țara cu cele mai puține probleme sociale și politice de pe pământ (asta pentru că am inventat-o împreună cu iubitul meu), când mă gândesc la celelalte țări, îmi vine în minte din ce în ce mai des ceea ce spunea sir Karl Popper: problema nu e „Cine trebuie să conducă?” ci „Cum am putea să organizăm instituţiile în aşa fel încât guvernanţii răi sau incompetenți să fie împiedicaţi să cauzeze prea multe prejudicii?” E ca și cum am privi în direcția greșită, undeva cât mai în sus și neapărat în viitor, chiar cu riscul de-a ne frânge gâtul aici și acum. Uităm cu prea mare ușurință că important nu e doar cine ne conduce ci și de cine ne lăsăm conduși.

​

Imaginați-vă că am sta ghemuiți, fiecare în câte un rest de corabie care ia apă și că, în loc să oprim pericolul de înec, ne plângem că nu avem conducători ideali care să relipească toate resturile epavei și să o transforme, miraculos, într-un splendid vas de croazieră. Nu se știe din ce corabie ne-am desprins în bucăți, dar e foarte posibil să fi fost chiar o corabie a nebunilor în care, un mediu politic ce avea ca acțiune preferată generalizarea prostiei, incompetenței și bunului plac, se mula perfect pe o intelectualitate în marea ei majoritate înmuiată în diverse compromisuri, cu vertebrele cam frânte, cu o capacitate de raționare practică redusă și prea timidă ca să strige ferm, în cor, „E inacceptabil!”.

 

În timp ce noi visăm la salvatori ideali, instituțiile sunt transformate în podoabe fanariote cu care incompetenții se decorează reciproc. Sensul de instrument de muncă în interes public al instituțiilor democratice e deturnat, dinspre indicatorii de performanță, înspre un simplu indicator de status, similar unui ghiul sau unei pulpane aurite. Politica însă, înseamnă capacitatea de a rezolva problemele societății în așa fel încât suferința și nedreptatea socială să se diminueze cât mai mult posibil. Inteligența este și ea definită ca o abilitate de a rezolva probleme. Liderii inteligenți rezolvă probleme. Liderii care nu sunt inteligenți nu rezolvă probleme ci defilează cu indicatori de status în timp ce toată lumea din jur are probleme.

Hai să respirăm adânc și să ne mai întrebăm, încă o dată, de ce continuăm să alimentăm acest spectacol politic aberant?

 

În legile fizicii, la fel ca în manualele de utilizare pentru aparatura electrocasnică sau în dinamica regimurilor politice, nu e loc pentru sentimentalism sau lamentații. Nu stăm să deplângem gravitația, ci, ca să nu ne frângem gâtul, încercăm să o respectăm. Nu ne aruncăm de la etajul 10 cu speranța că exact în momentul căderii noastre se va înregistra, în premieră mondială, o excepție de la legea gravitației, transmisă simultan pe toate canalele de televiziune. Orice false speranțe și jocuri ale relativizării și post-adevărului încetează la modul absolut în momentul în care te izbești cu capul de caldarâm. Democrația, la fel ca gravitația, are și ea un mod propriu de funcționare și un rețetar propriu. Dincolo de orice sentimentalism și lamentații, fără ouă nu ai cum să faci omletă. Nu ai cum să ajungi la concluziile democrației fără premisele educației și informării corecte. Nu ai cum să ajungi la concluziile democrației fără o majoritate de oameni educați, liberi și generoși, cu toate vertebrele aliniate corect și cu un bun exercițiu al gândirii cu propriul cap. Tocmai pentru că e vorba de un tipar complex de conduită și de gândire și de o serie de reflexe care se învață (asemenea conducerii unei mașini), tocmai de asta ar fi fost bine ca în ultimii 27 de ani să se fi predat democrație, logică și empatie încă din grădinițe. Din același motiv pentru care respectăm legea gravitației: ca să nu ne mai frângem gâtul privind în direcții greșite. Nu s-a predat. S-a predat în schimb o variantă elogioasă a dimensiunii religioase și salvatoare de neam și un mod de gândire în mod tradițional opus democrației, logicii și minimei empatii față de cei ce sunt altfel. Iar consecințele cu miros de Aferim, de Țară Moartă (filmele geniale ale lui Radu Jude) și de Leviathan vor fi epustuflante.

 

Mă scutur de aerul de coșmar, mai respir o dată adânc și revin: o mașinărie democratică funcțională nu se rezumă la libertatea de a-ți alege, o dată la patru ani, stăpânii și nici la menținerea iluziei libertății că îți alegi stăpânii. O mașinărie democratică funcțională presupune acceptarea, cu subiect și predicat, a unor principii  non-personale și non-partinice în limitele și doar în limitele cărora se poate juca orice joc politic și social. Principii ale interesului public asupra cărora s-a convenit, în mod rațional, că sunt cea mai bună formă disponibilă momentan de minimizare a suferinței și nedreptății sociale. Principii care, o dată asumate de toată lumea, fac mașinăria să funcționeze în zona acceptabilului, indiferent cine se urcă la volan. Asta înseamnă democrația. Pentru că altfel atâta vreme cât permitem ca politica bunului plac și obediența față de bunul plac să fie dominante, e caraghios să visăm că un pilot mesianic, se va așeza într-o bună zi la volanul mașinii noastre de curse optzeciste, ale cărei piese duhnesc de departe a performanță rusească și că va ajunge, miraculos, la linia de finish, concurând cu alți piloți ale căror mașini au un aer cu mult mai proaspăt.  

 

Ne întrebăm, oripilați de cinismul și de macabrul unor situații din sănătate sau din educație sau din justiție sau din alte domenii, cum a fost și cum e posibil ca unii angajați să tacă ani de-a rândul, menținând, prin tăcerea și obediența lor, situații de o cruzime inumană în sănătate sau de o lipsă imbecilă de viziune în învățământ. Colectiv, Hexi Pharma și nenumărate alte cazuri criminale, răsărite din micile noastre neglijențe, goane după bani și obediențe de zi cu zi. Majoritatea vor spune că se simțeau prea singuri și vulnerabili pentru a acționa. Că nu au avut alături de ei un grup consistent de colegi indignați de aberațiile unor șefi incompetenți și numiți politic. Și uite așa din „luptă sau fugi” păstrăm doar arta fugii și autoexilul inteligenței. Potrivit unei statistici ONU, suntem țara cu cea mai mare migrație după Siria. Avem țara cu cele mai multe tehnici de anticoagulare, inclusiv a maselor critice.

 

Revin la întrebarea lui Popper, cât de înțelepți ar trebui să fim ca să nu ne mai aruncăm după niște nebuni și oare cum am putea să-i instruim și pe ei, împiedicându-i să cauzeze prea multe prejudicii? Sau, dacă trebuie să „lăsăm orice speranță” de instruire și orice speranță de orice fel în ce-i privește, cum am putea să-i dăm la o parte din chestiunile la care e clar că nu se pricep? Cum?

 

Am putea să începem, de exemplu, prin a înlocui treptat iresponsabilitatea cu responsabilitate și incompetența cu competență. Atât cât putem, fiecare după puterile noastre.

 

Ca să fiu și mai clară o să vă spun o poveste. Cu toate că sunt necesare și obligatorii pentru orice om responsabil, protestele stradale apar și dispar și chiar când au parte de o prezență masivă, efectele pe care le au asupra clasei politice și a modului de a se face politică, se dizolvă la fel de repede ca o zăpadă de primăvară. Atenție: mă refer exclusiv la protestele pentru respectarea drepturilor legitime, nicidecum la cele pentru încălcarea drepturilor legitime. Povestea continuă așa: dacă protestele stradale, deși categoric imperative pentru orice democrație sănătoasă, se dizolvă ca o zăpadă de primăvară, nici luptele sindicale nu se simt prea bine. Politizarea, fărâmițarea și leșinul prelungit al sindicatelor, nu doar aici, ci peste tot în lume, duc la nimic altceva decât la un loc gol, care trebuie umplut cu alte metode de presiune pentru forțarea unor soluții politice inteligente. Un loc gol ce trebuie umplut cu ceva mai consistent decât lupta fărâmițării sindicale și mai constant decât acțiunile stradale ale căror intenții generoase sunt dejucate cu tragic de multă ușurință de către mass-media în mariaj cu clici politice și cu diverse alte grupuri de interese. E esențial, pentru o bună imunitate împotriva oricăror derapaje spre autoritarism și antidemocrație, ca acest loc gol să fie umplut. Cu ce îl umplem ?

 

Un instrument eficient este acela al grupurilor de presiune (pressure groups). Pressure groups mi se pare un concept și mai atractiv în varianta de „grup profesional de presiune” „professional pressure groups”. Adică poți avea un grup profesional de presiune format din oameni cu profesii juridice care să-i împiedice pe „guvernanţii răi sau incompetenți” care conduc zona juridică „ să cauzeze prea multe prejudicii” în zona juridică. La fel pentru cultură, la fel pentru medicină și educație. Ca să nu ne mai plângem că suntem singuri și neputincioși, grupurile de presiune sunt forme de coeziune socială care adună oameni competenți și ideile lor deștepte. Oameni competenți și idei deștepte care pot alcătui împreună platforme ale unor campanii de succes (de exemplu campaniile de protecția mediului - în care o mână de oameni au reușit să miște mii de oameni anterior apatici.) Partea genială, în cazul acestor grupuri, e că de câte ori oamenii se simt singuri și vulnerabili se pot sui pe platformă. Și atunci sunt mai mulți. Și mai puțin vulnerabili.

​

De ce grupuri profesionale de presiune? S-a întâmplat să fiu întrebată ce știu eu despre cianuri, sau despre substanțele folosite în fracturarea hidraulică, cum adică, sunt cumva chimist ? Ah, dacă nu sunt chimist și nici măcar nu știu formula chimică a cianurii înseamnă că habar nu am.  Ce caut în stradă, n-am altă treabă? Sau ce știu eu despre o ordonanță de urgență care vizează codul penal, sunt avocată sau judecătoare? Nu? Atunci...

Și m-am gândit că, deși sunt dispusă să ies și chiar ies în stradă cu iubitul meu și cu cățelul nostru de câte ori ne scandalizează încălcarea drepturilor legitime ale cetățenilor de către conducătorii instituțiilor statului român, aș prefera ca acțiunea mea de protest stradal, care se petrece în frig de obicei, să fie însoțită de acțiuni constante și consistente ale unor grupuri profesionale de presiune. De exemplu, pot ieși pentru protejarea mediului, dar mă aștept ca și cei care, angajați la stat pentru a proteja mediul, să se alăture, prin metodele de presiune pe care le au la dispoziție, acțiunii noastre de protest. La fel pentru justiție. La fel pentru cultură. De altfel, abia aștept un protest masiv pentru dreptul la cultură în România!

 

E o chestiune de competență și de responsabilizare aici. Dincolo de orice sentimentalism mioritic și lamentație care invocă fatalist „sistemul” implacabil, instituțiile sunt ale noastre, nu ale lor. Ca medici sau ca pacienți, ministerul sănătății și celelalte instituții din subordine sunt în slujba noastră, nu a lor. Ca regizori sau scriitori sau performeri, ministerul culturii și celelalte instituții din subordine sunt instituțiile noastre, nu ale lor. Ca procurori, avocați, judecători, grefieri, Ministerul Justiției și toate instituțiile legate de funcționarea justă a justiției în România sunt instituțiile noastre, nu ale lor. Sunt în slujba noastră, nu în slujba lor. În consecință e și responsabilitatea noastră să avem instituții care să nu mai fie sub competența noastră și care să nu ne mai provoace stări de jenă intelectuală, nici nouă, profesioniștilor din exterior, nici profesioniștilor care au mai rămas în interiorul instituțiilor în urma nenumăratelor epurări clientelare și valuri de migrații ale intelectualității. Pentru că, dacă e să privim și spre noi, nu doar spre ei, a asculta fără discernământ și a te lăsa condus de un șef stupid și incompetent, spune ceva și despre nivelul de competență și de inteligență al subalternilor.

​

Dacă ar fi existat în engleză un termen bun pentru deresponsabilizare, Stanley Milgram și-ar fi numit „experimentul obedienței”, experimentul deresponsabilizării pentru că așa cum spunea, descriindu-l: „Când participanților li se amintea că sunt responsabili pentru propriile acțiuni, aproape niciunul nu mai era dispus să asculte.”

 

Cert e că ultimele decenii ne-au pus la dispoziție un arsenal enorm de politici de succes și de metode de management performant testate deja în toate domeniile. Avem nenumărate exemple de bune practici, cu tot rețetarul inclus. Cam toată lumea inteligentă și informată (și suntem mai mulți decât se crede), cam toată lumea știe cum trebuie să se facă lucrurile. Avem deja, mental nicidecum politic, o bază rezonabilă de pe care se pot lansa orice viziuni și orice politici inteligente, eficiente și competitive azi. Știm! Doar marea majoritate a politicienilor cu minte de stadion în pantă și acoliții lor nu au aflat încă. Iar pe lângă faptul că nu au aflat, se lansează în spațiul public cu programe submediocre pretinzându-se, nici mai mult nici mai puțin decât niște Franklin Delano Roosevelți ce răzbat eroic, din negura propriei gândiri, cu New Deal în brațe, la pachet.

 

Cum să facem însă ca într-o țară cu atâtea anticoagulante sociale, grupuri eterogene de oameni, eterogene ca pregătire, inteligență, umori, valori, să lase tentațiile balcanice ale bunului plac și ale intereselor gregare și să danseze, aproape scandinavic, toți pe aceleași principii raționale stabilite de comun acord? Sau, altfel spus, cum să ajungem să jucăm împreună un joc în care respectăm cu toții aceleași reguli ale interesului public, public însemnând că e dincolo de orice persoană adică non-personal și dincolo de orice partid sau grup de oameni, adică non-partinic? Cum?

 

Fără soluții aplicate, nu doar discutate, atât pentru această ultimă întrebare cât și pentru întrebarea-problemă a lui Popper, totul riscă să devină foarte curând povestea unei căderi colective în care cântăm în cor „jusqu’ici tout va bien”, iluzionându-ne că peste 2 sau 3 sau 4 ani, după următoarele alegeri, totul se va rezolva cu alți conducători de guverne, ministere, ș.a.m.d.  În timpul ăsta, celor mai exigenți politic dintre noi, nu ne va rămâne, la un moment dat, decât să ne retragem cu propriile iubiri în țări inventate. Cum viața e, uneori, „în altă parte”, această retragere ne poate umple privirile cu nenumărate splendori și mintea cu uimitoarele bucurii ale înțelepciunii.